Soarele a apus. Tina s-a trezit deja și s-a dus la bucătărie, astăzi fiul ei merge la muncă pentru a pregăti felul său preferat de mâncare. Vor veni după el peste câteva ore, timp suficient pentru a găti. Și să-l lase pe fiu să doarmă. Singurul ei fiu, singura bucurie din viața ei deja dificilă. L-a crescut cât a putut de bine și a crescut un băiat minunat și, cel mai important – un bărbat! Și frumos, și stăpân, și stăpân, și totul la el!
– Mamă, – se trezi fiul, – ce oră e, am întârziat?
– Două, fiule. Culcă-te la loc. O să-ți fac o ceașcă din ceaiul tău preferat.
– Nu-i nevoie, mamă. Vom pleca în curând. O să trec pe la Kelly să îmi iau rămas bun. Am promis să aștept un an întreg. Și apoi, mamă, vei avea parte de distracție și de nepoți. Zeci de ei! Nu fi tristă!
Curând era deja așezat la masă și la felul lor preferat de mâncare – prăjituri cu brânză de vaci. Nimănui nu-i plac, doar el le mănâncă.
Tina s-a așezat vizavi și s-a îndrăgostit:
– Mamă, de ce te tot uiți așa la mine?
– Vreau doar să te văd în mine, ca să fie de ajuns pentru tot anul. Vreau doar ca timpul să zboare și tu să fii din nou aici, stând lângă mine.
Mama m-a trimis la țară. Am petrecut ultimele minute împreună. Întregul an este în față.
– Să mă suni, fiule, des. Poți să-mi spui noapte bună și mă voi simți mai bine.
– Sigur, mamă! Dar nu o lua așa de tare. Ce-i cu toate lacrimile astea? Și acum va trebui să trăiesc cu…
Și-a șters repede lacrimile. A venit mașina, fiul meu a urcat, ușa s-a închis. A plecat cu mașina. Ea stătea acolo și nu-și mai putea stăpâni lacrimile – se rostogoleau și se rostogoleau, iar ea continua să stea în picioare.
– Te aștept, vino înapoi, un an nu e mult.
– Mătușa Mary, – o întrebă cumnata mea pe cumnata ei, – e a treia zi când o văd pe bătrâna aceea pe drum, ce caută? Vine, zâmbește, plânge și se întoarce. Cine este?
– E Tina! Fiul ei a plecat la muncă acum douăzeci de ani. Nici urmă de el. Iar ea, biata femeie, trebuie să fi înnebunit. Deși zile întregi se plimbă prin sat, vorbește cu oamenii și se preocupă de societate. Și în fiecare dimineață se duce să-și ia rămas bun de la fiul ei. Ne-am gândit deja să o dăm pe mâna medicilor, dar nu am putut. Pe mama o doare inima.
– Douăzeci de ani în fiecare zi? – și-a șters femeia o lacrimă.
– În fiecare zi, în fiecare zi!
Povestea v-a atins sufletul?
