Când aveam treizeci și doi de ani, eu și soțul meu ne-am despărțit. Am rămas singură cu fiica mea de cinci ani, Anna. Nu a existat niciun ajutor din exterior. Timp de mai bine de un an, abia reușeam să ne descurcăm. Aveam impresia că nu va dispărea niciodată. Apoi am decis să plec în străinătate să lucrez. Mulți dintre prietenii mei lucrau acolo, așa că m-am dus să mă alătur lor.
Au trecut paisprezece ani de câștiguri și m-am întors acasă. Fiica mea, care a crescut de atunci, mă disprețuiește acum și mă numește o mamă rea. A început să facă reclamații împotriva mea.
Nu înțeleg de ce Anna îmi face asta, pentru că nu am lăsat-o să se descurce singură, ci am dus-o la mama mea. Mama mea este o persoană responsabilă, așa că nu aveam nicio îndoială că are grijă de fiica ei. Anna a avut parte de îngrijirea și atenția de care avea nevoie. Deși o iubea pe bunica ei, fiica mea crede că nu mă putea înlocui pe mine.
Mama mea a decedat în urmă cu nouă luni, iar eu am decis să mă întorc acasă. Trebuia să am grijă de fiica mea și de casa din sat. În acest timp, fiica mea a absolvit liceul și a intrat la universitate. Am reușit să economisesc niște bani, pe care i-am folosit ulterior pentru a-i cumpăra fiicei mele un apartament în centrul orașului.
Cu toate acestea, Anna nu mă acceptă deloc. Mă acuză că am abandonat-o, că nu i-am oferit dragoste și îngrijire maternă și că, din acest motiv, nu am dreptul să fiu numită mamă. Toate încercările mele de a topi gheața din sufletul Annei au fost în zadar. I-am explicat fiicei mele de atâtea ori că nu am abandonat-o, ci că a trebuit să fac acest lucru pentru a putea trăi o viață mai bună.
– Nu te-am abandonat. Abia reușeam să ne descurcăm. Am ținut în permanență legătura cu tine. Am vorbit aproape în fiecare zi. Nu-i așa? Ai uitat, dragă? Ți-am trimis banii pe care i-am câștigat și am păstrat ceva pentru locuința ta. Crezi că mi-a fost ușor printre străini? Am muncit din greu ca să nu ai nevoie de nimic.
Fiica mea nu-și mai amintește de perioada în care am rămas singuri după divorțul de tatăl ei. În cele din urmă, a trebuit să plec la muncă nu pentru că am dus o viață bună.
Am trimis bani mamei și fiicei mele. Nu a fost ușor să îi câștig. Am lucrat ca dădacă pentru o familie și am locuit în acea casă. Așa că a trebuit să economisesc bani pentru locuință. I-am oferit fiicei mele un apartament în oraș. Am folosit banii mei pentru a-l renova și pentru a cumpăra tot mobilierul necesar. Acum, fiica mea are propria locuință, dar nu o va împărți cu mine. De aceea, am făcut reparații în vechea casă a mamei mele, iar acum voi locui acolo. Atât timp cât voi avea nevoie.
Dar am o altă problemă: cum să găsesc un limbaj comun cu fiica mea. Ea nu-mi vorbește aproape niciodată. Anna spune mereu același lucru: “Nu ești mama mea, banii nu mă pot cumpăra, m-ai părăsit și ai fugit.” Din cuvintele fiicei mele, am impresia că într-adevăr nu există nimeni mai rău decât mine.
Vreau să văd ce fel de mamă va fi ea. Și dacă va dori să audă de la propriul ei copil ceea ce am eu de auzit. Anna a spus că nu are de gând să aibă copii și că nu vrea să se căsătorească. Plănuiește să trăiască pentru ea însăși. Fără griji și probleme inutile. Mă gândesc deja – poate că generația modernă este într-adevăr atât de nerecunoscătoare și se gândește doar la ea însăși? Toată lumea le datorează ceva, nu le place totul.
Aș fi rămas singură și nedorită la bătrânețe, dacă nu ar fi fost vecina mea, care a început să mă viziteze în fiecare zi. Și el este singur și are doi copii mari. Recent, mi-a propus să ne mutăm împreună. Pe mine nu mă deranjează, dar fiica mea nu vrea. Ea m-a pus în fața faptului că dacă mă întâlnesc cu vecinul meu, nu vrea să mă cunoască.
