Au trecut cinci ani de când locuiesc în altă țară. Aici am dezvoltat relații bune cu vecinii noștri. Ne-am vizitat adesea unii pe alții. Mai târziu s-au mutat în alt oraș. Am fost foarte tristă din această cauză, deoarece eu și vecina mea am rămas însărcinate în același timp. Și, deși trebuia să conducem aproximativ două ore pentru a-i vizita, era totuși un drum lung și fiecare avea propriile griji
“Eu și prietena mea ne sunam des. Eu am născut cu o lună mai devreme, așa că întotdeauna îi dădeam sfaturi prietenei mele despre cum să aibă grijă de copil. Când copiii noștri au fost puțin mai mari, vecina noastră ne-a invitat în vizită. Fiica noastră a tolerat foarte bine călătoria cu mașina, așa că nu au existat probleme.
Când am ajuns la casa prietenilor noștri, era deja târziu. Așa că m-am dus imediat să o pun pe fiica mea la culcare. Când m-am întors în cameră, am găsit o masă plină.
– “Ai făcut-o atât de repede cu fiul tău!”. I-am spus.
– “Adoarme singur.
– Nu am auzit niciodată de copii atât de mici care să adoarmă fără părinții lor.
аm început să luăm masa. Dintr-o dată am auzit plânsul. La început, am crezut că este fiica mea, dar vecina mea s-a grăbit să mă liniștească.
– “Calmează-te. Este fiul nostru .
Cu toate acestea, nici prietena mea, nici soțul ei nu s-au ridicat în picioare.
– “Ai fi putut să calmezi copilul…”, nu puteam să ascult plânsul .
– Nici măcar nu mă gândeam la asta. El este obișnuit să îl tratăm ca pe un ou bătut.
Copilul nu țipa cu vocea lui. Am vrut să mă duc să-l liniștesc pe băiat, dar prietenul meu m-a oprit.
Am mai încercat de câteva ori să o rog pe vecină să vină la copil, până când soțul meu m-a lovit cu piciorul să mă calmez.
Am ascultat copilul plângând timp de aproximativ 15 minute, iar apoi băiatul a adormit. Nu știu, în ceea ce mă privește, vecina mea ori nu are instincte materne, ori are depresie postnatală. Nu-mi pot explica altfel acest comportament.
Voi ce părere aveți?
