Eu și soțul meu locuim împreună de 5 ani. Când am aflat că sunt însărcinată, am fost amândoi foarte fericiți. Cu toate acestea, din cauza circumstanțelor din familia mea, a trebuit să plec în străinătate pentru a-mi vizita părinții, iar soțul meu a rămas acasă.
O lună mai târziu, am aflat de la niște prieteni comuni că soțul meu începuse să meargă la vecina noastră acasă, iar când am început să vorbim despre asta, s-a dovedit că se “distra” cu ea chiar înainte de nunta noastră. Nu mai aveam cuvinte, am petrecut multe zile în pat plângând și încercând să găsesc puterea de a nu-i face rău copilului.
Am vorbit mult timp despre asta și mi-a promis că nu se va mai întâmpla niciodată, pentru că mă iubea și că a fost doar o greșeală stupidă. L-am crezut, am vrut ca fiica mea să aibă un tată.
Câteva săptămâni mai târziu, am fost internată în spital. Stresul a avut un impact negativ asupra sarcinii mele, medicii mi-au prescris o mulțime de medicamente și vitamine, iar eu mi-am chemat imediat soțul să mă ajute. În schimb, am auzit: “Este vina ta că te simți atât de rău, ar fi trebuit să fii mai puțin agresivă și să ameninți cu divorțul! Cere-le bani părinților tăi acum, pentru că nu e vina mea!”.
Ca să fiu sinceră, nu l-am acuzat de nimic, am vrut doar ajutor, dar în schimb am primit un răspuns de parcă l-aș fi înșelat…
După aceea, nu mi-am mai sunat soțul, m-au ajutat părinții mei și am decis să-mi cresc singură copilul. Poate că într-o zi îi va veni mintea la cap și îi voi permite să vadă copilul, dar nu va mai putea construi o relație cu mine.
Două luni mai târziu, am născut-o pe fiica mea și în tot acest timp am ascultat poveștile prietenilor mei despre cum soțul meu fugea de la o femeie la alta. Acum, fiica mea are o lună și jumătate, iar soțul meu a decis să-mi amintească de el. El jură din nou în dragoste, promite să ne protejeze și cere iertare, dar eu am decis că de data aceasta nu voi mai crede în vorbe goale. De îndată ce voi avea ocazia, mă voi întoarce acasă și voi depune cererea de divorț, iar apoi voi lăsa instanța să decidă cum își va vedea fiica mea tatăl.
Poate că și-a dat seama cu adevărat de greșelile sale, dar nu vreau să o verific a doua oară. Și-a arătat curajul în acea convorbire telefonică și nu am nevoie să mai știu nimic despre el…
