Întotdeauna am fost acea fată amabilă din companie care era gata să asculte pe toată lumea și să ajute pe toată lumea cu o vorbă sau o faptă bună. Cu toate acestea, mă consideram ca atare, dar până de curând.
Bunica mea are 87 de ani. În urmă cu un an a căzut pe scări. Medicii au spus că nu are nicio șansă să mai meargă din nou. Dar, contrar tuturor legilor naturii și ale fizicii, la 3 luni de la accident a mers din nou pe propriile picioare, fără niciun ajutor.
Locuim în apartamente diferite, dar în aceeași clădire. Acum nu petrec prea mult timp cu ea, pentru că se simte mai bine. Tot ce trebuie să fac este să o ajut să aibă grijă de ea și să țină casa curată. O ajut să facă duș, să își taie unghiile, să aibă grijă de părul ei, să facă curat în casă, să gătească pentru ea… viața este un basm.
Rezonanța magnetică a arătat că bunica a suferit mai multe accidente vasculare cerebrale, indicate prin puncte negre pe scanare. Medicul a spus că poate merge și vorbi – este un mare miracol. Iar comportamentul rău, iritabilitatea și agresivitatea sunt consecințele bolii. Fiecare nouă zi aduce noi acuzații împotriva mea. Sunt unele repetate, dar mai ales altele noi.
– M-ați făcut handicapată. Un infirm. M-ai rănit la spate cu masajul tău necorespunzător – astăzi au existat astfel de afirmații.
Și de unde vin rădăcinile acestor acuzații? După ce s-a întors de la spital, i-am frecat spatele cu un unguent pentru a diminua durerea. Acum este bine, pot spune. Merge la fel ca înainte de a cădea.
– De ce mi-ai făcut asta? Nu-ți pare rău pentru bătrână? Ești nerușinat, și felul în care mă privești în ochi acum.
După astfel de tirade, vreau să-i rup spatele pe bune, ca măcar să-mi dea ceea ce merit. Dar îi pregătesc repede mâncarea și fug în camera mea, ca să nu-mi descarc agresivitatea pe ea. Deja mi se pare că nu este bunica mea, ci o străină care mă urăște din nu știu ce motiv. Îmi pare rău pentru ea. Singurii ei oaspeți sunt eu și fiica mea. Uneori vine câte un vecin să o viziteze. Și astfel îmi pare rău pentru ea și pentru mine.
