Când aveam 40 de ani, iar soțul meu 45 de ani, am vrut să avem un al treilea copil. Dar nu am putut să o facem. Ei bine, am pus totul pe seama vârstei, iar eu m-am gândit că nu voi risca, pentru că medicii recomandă să naști înainte de 35 de ani.
Am luat o decizie unanimă de a lua un copil de la un orfelinat. Când am mers cu soțul meu să cunoaștem copiii, am hotărât: cine ne atrage primul atenția – îl alegem. S-a dovedit a fi un Alex frumos, cu ochi albaștri. I-a luat puțin mai mult de 6 luni să se adapteze la familia noastră. Copiii noștri au petrecut mult timp cu fratele lor.
La început, era închis și modest. Cu toții am încercat să-l facem fericit. Dar a trebuit să schimbăm 4 grădinițe din cauza comportamentului său agresiv. Se certa cu toată lumea, putem spune chiar – bătea. La școală, aceeași poveste a continuat. Directorul ne-a chemat în mod constant, am încercat deja totul cu el, chiar l-am dus la un psiholog, dar în zadar.
Copiii noștri absolviseră deja universitățile, locuiau în străinătate, iar soțul meu s-a săturat să se sărute cu Alex, s-a săturat de scandaluri constante, de probleme – și ne-a părăsit.
Alex a părăsit clasa a 9-a, sau mai bine zis, abia a ajuns la ea. A început să bea, să folosească substanțe ilegale.
Am suferit mult alături de el. Am cheltuit atât de mulți bani pentru ca el să nu fie reținut în închisoare. M-am referit la faptul că îl creșteam singură, fără soț.
Le-a părut rău pentru mine și m-au lăsat să plec, dar în schimb a trebuit să plătesc o sumă decentă de mai multe ori. Iar lui nu i-a păsat. A continuat ca înainte. Și acum am 60 de ani, sunt fără soț, copiii mei sunt departe, locuiesc pe alte continente. Iar Alex este în închisoare. Mi-am pierdut întreaga viață cu o singură decizie pe care am crezut că o iau în bine. S-a dovedit a fi un lucru al naibii de rău…
