– Mamă, te rog să nu spui nimic inutil mâine la masă. Părinții lui Martin s-ar putea să nu-ți înțeleagă glumele. Și nu vorbi nici despre ciuperci și fructe de pădure… Sunt oameni de la oraș. Sunt diferiți, știi? – Sophia și-a întrebat mama
– Și noi suntem un sat de analfabeți? De cât timp ești orășeancă? Trăiești la oraș de numai șase ani… Îmi pare foarte rău, fiica mea, – a spus Jane jignită.
– Mamă, îmi pare rău, nu am vrut să te jignesc. Sunt doar îngrijorată de cum va decurge totul. Ei bine, trebuie să prind autobuzul. Martin se va întâlni cu tine mâine la gară. Iar eu te voi aștepta la părinții lui, – și-a luat rămas bun Sophia și a închis ușa în urma ei.
Sophia era foarte îngrijorată de viitoarea întâlnire cu părinții ei. Tatăl fetei era un om tăcut și nespus de tăcut. Mama ei era complet opusă. Sophia era îngrijorată că comportamentul mamei sale o va face de râs în fața părinților inteligenți ai logodnicului ei.
A sunat soneria de la ușă. Sophia era îngrijorată. “Acum va începe” – se gândea ea.
– O zi bună! Nu știu cum e în orașul tău, se obișnuiește să te săruți sau să te îmbrățișezi atunci când te întâlnești – a spus mama lui Jane din ușă.
– Faceți cunoștință cu părinții mei: Jane și Henry, – roșind, Sophia a oprit-o pe mama ei.
– “Suntem foarte încântați, – au răspuns părinții lui Martin.
– Mamă, tată, faceți cunoștință cu părinții lui Martin: Miranda și Albert.
– Dar noi știm, fiica mea, ne-ai spus deja. De ce să o repetăm? Ce crezi, părinții tăi nu-și amintesc absolut nimic?
– Mamă, așa stau lucrurile, – a spus Sophia în liniște.
– Oh, vreau să spun că am vrut să vă spunem că și noi ne bucurăm să vă cunoaștem, – Jane și-a amintit de avertismentul fiicei sale, – Și nu suntem aici cu mâinile goale.
– Hai să mergem la masă, – a invitat Miranda.
Oaspeții au intrat în sufragerie, unde era pusă masa.
– Henry, uită-te la asta. Ce set de farfurii! Ai putea să le pui chiar și într-un muzeu. Porțelan, nu-i așa?
– Da, este porțelan chinezesc, – a zâmbit discret Miranda.
– E foarte frumos! Iar paharele de vin, paharele de vin! Atât de strălucitoare. De cristal!
– Jane, fiica mea m-a rugat… – i-a șoptit Henry la ureche.
– Ce stai acolo, Henry? Scoate-l afară, haide. Am adus roșii sărate și castraveți. Aici este caviar de dovlecei – ultimul borcan pe care l-am mai rămas. În timpul iernii toate stocurile “s-au dus”. Totul este al meu. Cultiv și păstrez totul singur. Păcat că nu mai avem ciuperci murate.
– Mamă! – a exclamat Sophia.
– Nu o învăța pe mama ta cum să viziteze. Este incomod să vii la masă cu mâna goală, nu este acceptat. Iar pentru ceai sunt și plăcinte cu gem de mere. Aluatul îl fac după o rețetă veche, așa făcea străbunica mea.
Sophia abia se putea abține să nu plângă.
– Fiica mea, de ce stați atât de posomorâți tu și logodnicul tău? Uite ce slab este. Haide, hrănește-l pe Martin al tău.
– Mamă, încetează, – a spus Sophia și a fugit din cameră. Martin a alergat după ea.
– Uite ce se întâmplă, nu-i așa? Îi este rușine de propria mamă, nu o lasă să spună un cuvânt.
– Nu-i nimic, Jane. Sophia este doar foarte îngrijorată. Poți s-o înțelegi, – Miranda a încercat să “netezească colțurile” – Și știi, când ne-am cunoscut părinții, m-am ridicat și eu și am plecat.
– Deci și părinții tăi sunt tot de la țară? Și ei au spus ceva greșit, nu-i așa?” a întrebat Jane.
– Nu, părinții mei sunt de la oraș. Albert a fost cel care a făcut o glumă nepotrivită despre mine – Miranda l-a privit cu reproș – Dar anul trecut eu și soțul meu am sărbătorit nunta noastră de argint. Așa că, să lăsăm ca această “evadare” a miresei să devină un semn fericit în familia noastră.
– Da, principalul lucru este că au totul. Ei bine, să închinăm un toast pentru copiii noștri.
Sophia și Martin au intrat în cameră în sunetul paharelor de cristal care se ciocneau.
– “Te-ai liniștit, fiica mea?”. a întrebat Jane.
– Bineînțeles că s-a liniștit. Martin, spuse ea însăși.
Martin s-a simțit jenat și a spus cu o voce solidă.
– Am cerut-o în căsătorie pe Sophia. Vom depune cererea săptămâna viitoare.
– Ai auzit, Henry? Gata, fiica noastră este mireasa noastră acum. Oh, mi se învârte capul. Nu știu ce să spun.
– Și acum vii să ne vizitezi, – a spus Henry, care tăcuse tot timpul. – În curând se vor duce ciupercile și căpșunile sălbatice. Și ce aer avem! Cel mai curat!
– Și de ce nu? – Miranda s-a uitat la soțul ei. – Mi-ar plăcea să mă plimb prin pădure, să culeg “daruri ale naturii”. Dar nu mă pricep la ciuperci.
– Așa că vă vom spune totul și vă vom arăta.
– Atunci sunt de acord cu asta! – Albert a bătut din palme. – Într-adevăr, au trecut o sută de ani de când nu am mai fost în natură…
Sophia și Martin s-au dus să-i însoțească pe părinții Sophiei la gară.
– Ce părere aveți despre viitorii noștri pețitori? – și-a întrebat Albert soția.
– Mie mi s-au părut niște oameni destul de drăguți. Da, simpli, dar sinceri, cu emoții vii. Oh, am impresia că soacra îl va îngrășa pe fiul nostru “slab”… – Miranda a zâmbit blând.
