Eu și prietenul meu am închiriat o cameră de la bunica mea. Locuim cu ea de opt luni.
Împărțim frigiderul cu ea, iar rafturile ei erau mereu goale. Un singur lucru neschimbat era o oală de fulgi de ovăz pe apă. Săpun – doar săpun de rufe, ulei – doar săpun ieftin și urât mirositor. Pantofii de pe coridor erau peticiți și reșapate. Apartamentul țipa sărăcie.
Gazda noastră nu se băga în sufletele noastre, se ducea la meseria ei de dimineața până seara – strângea conserve și punea afișe. În fiecare duminică, bunica mea se ospăta cu fructe stricate din piață.
Îmi părea rău de vecina mea până la lacrimi. Iar când venea un musafir să o viziteze, plângeam un pic de nedreptate.
– Aveai banii pregătiți? – a întrebat o femeie de vreo 45 de ani, care a deschis ușa cu cheia.
– Da, fiica mea. Poftim, ia-i, s-a agitat gazda noastră.
– Nu sunt suficienți. Bine, e suficient. O voi aduce mâine pe fiica mea, merită.
– Ale cui sunt hainele astea? Aveți musafiri?
– Mi-am închiriat camera, trebuie să trăiesc din ceva, vă dau pensia mea, – a început să se justifice pensionara.
– Ei bine, mă duc să văd ce fel de chiriași aveți. Aparent, niște trișori, – a deschis femeia ușa camerei noastre.
– Păi, pe cine avem aici?
O astfel de intruziune cavaleristă în teritoriul plătit cinstit, am luat-o cu o undă de neîncredere:
– Femeie, închide ușa pe partea cealaltă!
– Și cine ești tu să-mi spui ce să fac? Eu sunt doamna casei! Acum mă veți plăti, iată numărul meu de telefon, iar aici – numărul cardului. – Femeia încălțată a intrat în cameră și a pus două hârtii pe masă. – Și să nu faceți întârzieri, că vă evacuez! Cu cât timp în urmă ați plătit chiria?
– Fiica mea, las-o în pace, te rog. Am plătit din chirie datoria pentru lumină, altfel m-au amenințat că mi-o taie. Și cum să stau fără lumină? – aproape că a plâns proprietăreasa mea.
– Nu-i mai luați chirie, să mi-o trimită mie. Asta e, am plecat. Mâine, așa cum am promis, o voi aduce pe fiica mea. Și haideți, nu vă jucați cu mine aici!
Femeia a plecat, iar proprietăreasa s-a așezat pe un scaun pe coridor și a plâns. M-am dus la bunica ei, am îmbrățișat-o și am început să o liniștesc:
– “Ei bine, nu plângeți, totul va fi bine. Lăsați-mă să vă dau un ceai!
Nu am văzut niciodată ceaiul vecinei mele – își făcea singură frunze de zmeură și coacăze, care atârnau în ciorchini în bucătărie.
Bătrâna a luat o cană și a început să-mi spună o poveste:
Mi-am crescut fiica singură, soțul meu a dispărut – a plecat de acasă și nu s-a mai întors. Și-a pus inima și sufletul în ea. A crescut arogantă, mereu în căutare de pretendenți. Și-a găsit un soț la 35 de ani și mi-a născut o nepoată. Dar soțul ei este zgârcit și lacom și nu poate cere nici măcar un strop de apă în ploaie. Așa că am început să-i ajut pe ei și pe nepoata mea.
Și apoi, fără ca eu să-mi dau seama, ajutorul voluntar s-a transformat într-o obligație. Îmi ia pensia, iar dacă nu i-o dau, nu-mi pot vedea nepoata. Mă gândeam să îmi închiriez camera și măcar să pot mânca, dar și ea primește aceste firimituri. Pe cine am crescut eu? Unde am greșit?
Eliza era în lacrimi, uitându-și ceaiul. Mi-a fost milă de ea până la lacrimi.
– Și acum vrea să mă mute – să-mi vândă apartamentul și să mă arunce la marginea unei garsoniere. Sau poate că mă va lăsa pe stradă. Începe să vorbească așa, în timp ce se gândește la asta. Și când va mușca, mă va șantaja din nou cu nepoata ei. Iar eu o să-mi vând apartamentul ca o scumpă, doar ca să-mi văd comoara.
Când prietenul meu a venit acasă de la facultate – e student în anul patru la Drept, l-am întrebat ce ar putea face? Cum aș putea să o ajut pe bătrână?
Am mers pe la vecinii care o auziseră pe fiica Elizei țipând după bani, am vorbit cu ei și am chemat martori la proces. Împreună cu însăși stăpâna am mers și am scris o petiție pentru a stabili ordinea de comunicare între nepoată și bunica ei.
Tipul a sfătuit-o pe bunică să obțină certificate de la narcolog și psihiatru pentru instanță, și cine știe ce va spune fiica ei.
Am câștigat procesul și acum Elisa își vede legal nepoata, o dată la două săptămâni, timp de trei ore. Pensia ei nu mai este necesară, nu mai are cu ce să o șantajeze. Proprietara a început să mănânce carne, fructele normale au devenit un oaspete frecvent pe masa ei. Iar noi o ajutăm și la reparații. Nu una majoră, desigur, dar undeva să retușăm vopseaua și să schimbăm tapetul vechi de 30 de ani suntem în stare.
În semn de recunoștință pentru ajutorul nostru, Elise refuză să ia bani de la noi pentru cameră. Dar noi îi dăm totuși, aproape cu forța. Cum poți să-i faci așa ceva propriei tale mame? Să iei o pensie deja infimă, fără să-ți pese ce va mânca femeia care a născut-o și a crescut-o? Ingratitudine flagrantă față de mama.
Iubiți-vă părinții! Voi existați doar datorită lor!
