Femeile care au muncit, au crescut un copil și s-au ocupat de treburile casnice în același timp vor înțelege. Societatea crede cumva că ar trebui să fim capabile să facem totul și să o facem cu zâmbetul pe buze, dar, până la urmă, nu suntem supereroi, ci oameni obișnuiți. Ajutați-mă să îi explic asta soțului meu.
Eu mă consider o femeie de carieră. Chiar înainte de a mă căsători, munca era pe primul loc. După aceea a venit viața de familie, având un copil, ceea ce a făcut ca cariera mea să ia o mare lovitură. A trebuit să sacrific unele lucruri pentru a reuși. Nu aveam timp să fac curățenie în casă după serviciu, uneori comandam cina și spălam rufele doar în weekend.
În curând am ajuns la poziția pe care mi-o doream. Un salariu mare, dar și responsabilități pe măsură. Soțul meu nu s-a plâns niciodată că nu-mi făceam timp pentru el, că veneam târziu și mă duceam direct la culcare. Oricum, pentru a-mi ușura suferința, am angajat un asistent. Ea venea la noi de trei ori pe săptămână și ne ajuta la treburile casnice. Este adevărat că a trebuit să plătim o grămadă de bani pentru un astfel de lux, dar salariul meu acoperea în totalitate toate cheltuielile, mai ales că și soțul meu câștiga bani buni.
Prima dată ne-am bucurat de prezența unui străin în casa noastră, dar, deodată, soțul meu a spus că, dacă acum avem o asistentă, nu mai are nevoie de mine.
O femeie este doar pentru curățenie și gătit? Cum rămâne cu dragostea, cu fericirea conjugală? Înțeleg că s-au acumulat multe probleme în ultima vreme și încerc să fac față la toate, dar este imposibil în fiecare zi să gătesc, să spăl, să mă culc după miezul nopții și să mă trezesc la șase. Nici măcar în weekend nu poți dormi suficient. Nu mai am putere. Eu și soțul meu ne certăm tot timpul din această cauză. El vrea să mă vadă în zdrențe, neîngrijită, cufundată în treburile casnice. Dar eu vreau să-i ofer fiului meu o copilărie lipsită de griji, să fiu un exemplu pentru el. Ce să fac?
