Aș prefera ca situația locuinței să se rezolve cât mai repede, pentru a nu mai fi nevoită să mă adresez mamei sau surorii mele. M-am săturat să trebuiască să dau mereu explicații tuturor; nimeni nu vrea să mă înțeleagă. Mama mea a favorizat-o pe sora mea mai mare. Ea primea lucrurile noi, iar eu primeam lucrurile pe care ea nu le dorea. Voiam să fiu mângâiat și ascultat, dar tot ce am primit de la mama a fost un șut în spate. Tatălui meu nu-i păsa de mine sau de sora mea. Când m-am mutat la oraș pentru a studia, tatăl meu a murit. Am primit fiecare câte o treime din spațiul în care locuia.
Când aveam douăzeci de ani, sora mea s-a căsătorit. Mama mea i-a luat pe cei tineri. Sora mea a avut un copil. Nu am mai venit acasă în vacanțe, pentru că nu mai era loc pentru mine acolo. “Nimeni nu-ți interzice să vii”-mi spunea mama. Dar eu nu voiam să trăiesc într-o casă în care oricine putea intra fără să bată la ușă. Sora mea a aflat că era însărcinată pentru a doua oară. Mi-am dat seama că acum puteam să uit de camera mea. Camera mea se numea acum camera copilului. Deoarece nu mai era loc pentru mine acasă, m-am întors în orașul meu natal și am închiriat un apartament.
– Unde ar trebui să mă duc în continuare?
– Trebuie să înțelegi, – a spus mama mea.
M-am oferit să o las pe sora mea să cumpere partea mea de apartament. Sora mea urma să nască al treilea copil. “Nu avem suficienți bani să te plătim”, a spus sora mea. M-am oferit să vând întregul apartament și să împart în mod egal veniturile. Sora mea a țipat că vreau să-i las copiii fără un acoperiș. Mama m-a convins să nu vând apartamentul în acel moment. Și nimănui nu părea să îi pese că am fost abandonată pe stradă, nu le păsa. Trebuia să-mi rezolv singură problemele.
